O poveste perfecta, o premisa gresita

M-am indragostit “cu adevarat” intaia oara in liceu… de o imagine. Era imaginea unui barbat frumos, insa numai atat, o fotografie. Era scuzabil pe atunci, pentru ca eram doar un copil si gasisem ca fiind normal ca eu sa ma indragostesc de un necunoscut dintr-o poza in timp ce prietenele mele iubeau artistii din postere. Ele insa au crescut si au depasit pasiunile adolescentine. Eu am ramas cu gandul la barbatul din poza, caruia ii construisem in mintea mea o personalitate perfecta. Nu am putut iubi niciun altul pentru ca realitatea este imperfecta in timp ce imaginea poate atinge absolutul.

Soarta a facut astfel incat peste ani de zile sa imi intalnesc intamplator iubitul din fotografie… atunci cand l-am cunoscut intr-un final, in realitate, nu am dormit o noapte intreaga… din cauza entuziasmului si fluturasilor in stomac. Stiam ca este “el”, acela, unicul si mult-visatul, barbatul visurilor mele, sufletul pereche si aveam semnul divin de care aveam atat de multa nevoie. Mi-am spus ca odata ce l-am gasit nu voi intampina nicio dificultate in a-l pastra fiindca viitorul ne era deja scris in stele… m-am inselat. De doua ori. In primul rand pentru ca realitatea s-a dovedit a fi deloc asemanatoare cu visul meu. Barbatul meu (care era intr-un final al meu) nu avea nimic din personalitatea celuia din fotografie, desi eu am incercat din tot sufletul sa-i caut calitati. Am fost constienta ca nu era perfect, dar l-am acceptat asa cum il lasase Dumnezeu… si am devenit cel mai trist om din lume. Barbatul din poza mea nu avea nimic in comun cu realitatea, cu exceptia chipului desigur… In al doilea rand pentru ca “pastrarea” era mult mai dificila decat cucerirea. Cu atat mai mult cu cat exista o farama de ratiune in mine care imi spunea ca nu voi fi nicicand fericita alaturi de el.